Fără sens...

Am uitat cum e să pui mâna pe tastatură şi să scrii ce gândeşti sau ce ai păţit sau doar să îţi spui părerea despre ceva. Până nu termin cu licenţa, sesiunea, mutatul şi luna iunie, nu cred că mă mai pot gândi la ceva. După toate acestea, voi reveni la blogul meu abandonat şi voi încerca să îi povestesc ce-am făcut.

Mi-e dor de mare.... de copilărie... de vise.... mi-e dor să-mi mai fie dor. Mă doare lumea din jur, mă dor gândurile, respiraţia, oftatul, timpul doare... cuvintele, lacrimile, prăpastia în care mă afund.... mă cheama... nu mă duc..... am un plan, în aceste neînţelesuri sunt singura care mai ştie de mine... sau poate nici eu. Am uitat cum e să te bucuri de ceva.... de orice... oricât de mic, am uitat de prieteni, totul e de decor. Am îmbătrânit enorm, în mine zace acum ascuns durerea milioanelor de gânduri care le-am avut. Am avut o lună turbată, un haos total. Ştiu doar că nu mai vreau. Aştept cuminte să treacă. Eu nu mai sunt în mine... umblă pe stradă un trup gol... nu mă căutaţi, veţi căuta în zadar.

O voce mă cheamă la mal, m-am trezit ascultând Alexandrina Hristov.... ce voce.